Nu poți cere mai mult naționalei masculine de handbal a României; au luptat cît au putut și cît i-au ținut puterile, mintea, inima și tactica împotriva unor croați care sînt din altă clasă de valori.
Să nu ne amăgim: România este actualmente o echipă de mîna a treia în handbal - da, există și o mînă a patra, din care sperăm că fac parte adversarele noastre din grupă, Australia și Algeria. (Despre australieni știm sigur că e gloabă rău, după ce a pierdut la vreo 30 de goluri contra danezilor; în schimb, algerienii erau mai-mai să-i bată pe sîrbi și să încurce rău ițele în grupă din punctul nostru de vedere. De fapt, dacă memoria nu mă înșala, declinul naționalei noastre de handbal a început într-un fel tot cu Algeria, acum mulți-mulți ani, cînd am tremurat la 23-22 pentru noi în ultimele secunde, să nu ne egaleze africanii, noroc că ei au ratat și în ultima secundă o boltă de pe extremă a dus scorul la 24-22 ... ocazie cu care am constat că în faza următoare, eliminatorie, vom juca cu Egipt ... cum se zice, la barza chioară îi face Dumnezeu cuib ... numai că egiptenii ne-au chiorît ei pe noi, 32=27 sau 31-26, ceva de genul ăsta, n-am nici un chef să mă uit pe statistici, nu ăsta e rolul blogului de față, n-o să vedeți aici analize tactice amănunțite, la care nu mă pricep, ci doar impresiile unui spectator mai mult sau mai puțin entuziast).
Mda, de unde pornisem?!?
ah, da, românia e o echipă de mîna a treia - asta în comparație cu puterile majore (superputeri nu prea există: cine oare ar fi pariat pe Polonia în ediția trecută de mondiale?). Astfel, mi se pare corect să nu avem cine știe ce așteptări de la băieții noștri. O victorie sigură cu Australia, una care
ar trebui să se întîmple cu Algeria (chit că acuma nu mai sînt sigur de nimic) și duelul pentru locul 3 cu Serbia. Meciurile cu Croația și Danemarca ar fi un fel de bonus, lecții pe gratis predate de maimarii handbalului.
Dar uite că românii au intrat pe teren cu alte gînduri. De fapt, bănuiesc că gîndurile alea s-au înfiripat după ce croații au ratat primul atac fără să tragă la poartă, și după ce portarul nostru a scos minge după minge ... "oare n-ar fi posibil să-i batem? cine sînt și croații ăștia, că nu joacă mult mai bine decît noi?" Și uite așa, din ambiție și dăruire România conducea la pauză cu 13-11.
N-a contat că nu prea se vedeau cine știe ce scheme, n-a contat că apărarea stătea mai mult în Popescu, portarul, n-a contat că apărarea 5 plus 1 a croaților ne incomoda vizibil. Pe cei care luptă și nu încearcă să păcălească jocul, pe aceia jocul îi va răsplăti.
Nici n-a mai contat că a doua repriză a fost cîșigată detașat de către croați (16-8). Am schimbat canalul atunci cînd adversarii noștri au luat conducerea pentru prima dată (15-14). Bănuiam ce urmează. Benzina - sau inspirația? - alor noștri s-a terminat cam prin minutul 35 ... Am revenit pentru ultimele cinci sau zece minute.
Bineînțeles că în repriza a doua s-au întîmplat multe și rele - mingi pierdute aiurea, combinații care nu ieșeau neam, rătări, lipsă de orizont. Nu contează. Cum ar zice un samurai japonez,
au murit onorabil. Nimeni nu le cere mai mult -acum. dar, atenție! la viitoarele campionate, indiferent că-s mondiale sau europene, pretențiile s-ar putea să crească.
